O CARIERĂ PLINĂ DE SFÎRŞITURI

Foaia albă este începutul lumii. Totul este bun cînd e vorba de alb. Cînd negru începe să ocupe spaţiu, lucrurile se schimbă un pic. Apar opţiunile scriitorului, dilemele, crizele şi mult mai mult decît atît. Viaţa scriitorului devine dependentă de tot acest negru care ocupă albitura. Ca să revin la momentul iniţial, s-ar putea spune că absenţa scrisului, a textului, a ideii, n-ar fi o problemă. Lumea se întîmplă şi aşa, fără invazia literelor negre pe coala albă. Nu mai e decît o străduţă pînă la întrebarea: Atunci de ce naiba mai scriem? Pînă la urmă poveştile pe care ne străduim să le încopciem sînt spuse, ele circulă independent de voinţa noastră de a ne pune marca, de cele mai multe ori efemeră. Poate dintr-un sentiment acut al unicităţii noastre, a fiecăruia. Scrii ca să imortalizezi. Scrii ca să sfidezi moartea. Pentru că vrei să laşi o urmă. E o puternică vocaţie testamentară în scris. Scriem ca să ne lăsăm pe noi înşine, în dozele posibile, dar improbabile. Incertitudinea rămînerii noastre în dozaje literare, precum nişte fire de cenuşă într-o urnă funerară, declanşează o angoasă teribilă. Pentru că e ameninţată, fără putinţă de scăpare, tocmai bucuria observării detaliilor din viaţa cea de toate zilele. Cele pe care unii le văd, iar alţii mai puţin sau deloc. Cu toţii însă ne putem declara fericirile cotidiene, independent de aceste bucurii ale ochiului, pe care cei care scriu le cred daruri divine sau însuşiri excepţionale.

Ai terminat de scris cartea – lumea s-a terminat. Mori şi tu întrucîtva într-un soi de simulare. Pînă la urmă sfîrşitul lumii e sfîrşitul nostru. Terminăm ce-avem de spus despre lumea cărţii X, deci nu prea mai avem de ce să deschidem subiectul pe tema unei lumi spuse deja. Şi scriitorul trece din nou prin chinurile naşterii. Naşte şi se naşte în acelaşi timp, pentru că în următoarea carte tot despre el va fi vorba. Ca şi în precedenta. Pentru că nu putem spune cel mai bine altceva decît ceea ce sîntem. De fiecare dată ne reinventăm – de fiecare dată încercăm să lăsăm mai puţin rest. Sîntem obsedaţi de TOT, pentru că trăim cu senzaţia asta, atît de nesigură şi de neliniştitoare, că fiecare dintre noi sîntem TOTUL. Că TOTUL poate fi regăsit în noi, în fiecare. Că avem totul la îndemînă şi că, în ciuda adevărului ăsta, nimic nu se poate schimba. Şi că, de fapt, un rost al scrisului cu greu ar putea fi inventat.

Scrisul este ca şi brutăria, pantofăreala, comerţul şi atîtea altele. Pentru că trăieşti de pe urma lor – trăieşti cu ele. Pentru că fiecare meseriaş – şi cred că şi scriitorul este unul dintre meseriaşi – nu poate face mai mult decît a face un lucru cît mai bine. Geniul prezumat scriitorului se surpă aici, pe soclul Lucrului Rezonabil sau Cît Mai Bine Făcut. Scriitorul este adus, şi trebuie adus de fiecare dată, cu picioarele pe pămînt. În miezul foii albe. Acolo unde nu este nici tristeţe, nici suspin. Să înveţe că preocuparea lui ţine de o carieră plină de sfîrşituri, ceea ce face plauzibilă apăsarea vecină cu înţelepciunea. Cred că foaia albă este, de fapt, perfecţiunea spre care tinde orice efort epuizant de a spune totul, înnegrind frenetic pagină după pagină.