Steaua. Bucureşti... Mizil...

Este 2 martie. O zi a bărbaţilor, după ziua de ieri, una a femeilor, anticipînd pe cea de 8 martie. O zi a bărbaţilor pentru că în seara asta voi gara în tribuna a doua din Ghencea, la Steaua - CFR Cluj. Alături de un dinamovist, Kranke, şi nepotul lui, Şoarecu, stelist.

Azi, de dimineaţă, am stat tot timpul cu gîndul la meci. De fapt de la începutul săptămînii. Am accesat zilele-astea, aproape sedat, gsp.ro, sport.ro, fanatik.ro. din zece în zece minute. Fără nici o explicaţie rezonabilă. Azi dimineaţă mi-am amintit de boala asta. Cum am contactat-o. Stăteam la două case de stadion. Stadionul Tineretului din Mizil. Cu două-trei minute înainte de meci, din tabela electrică, nu electronică, de la înălţimea de 6-7 metri, curgea muzica. Modern Talking şi cam tot ce se asculta prin anii '80. Era un fel de ritual, ceva religios, aproape liturgic. Am simţit nevoia, azi, să fac ceva pe tiparul copilăriei. Am reuşit să scanez cîteva imagini, pe care le-am adăugat poveştii echipei pe care am susţinut-o înfocat din tribulele stadionului: Steaua Mizil.

"Cînd eram mic am tras cu urechea, m-am gîndit, am mai făcut nişte calcule şi am tras concluziile astea: 1. Provincia este un teritoriu admirabil locuit de oameni admirabili. 2. Ei se numesc provinciali. Foarte bine, doar trebuia să ştiu de la bun început în ce categorie mă învîrt. Lucrurile se mai limpezeau şi mai şi cînd ajungeam într-un oraş mai mare – de pildă în Ploieşti sau Buzău. Eu, puştiul admirabil din oficiu, precum toţi cei asemeni mie, păleam. Golit de admiraţie, eram orbit de locurile noi, cu siguranţă mai pline de strălucire, de istorie, mai capabile de progres. Cele două oraşe, între care geografic mă situam la egală distanţă, erau maximum. Ba nu, greşesc. Statutul de privilegiat îl avea Braşovul. Aveam acolo nişte rude, ajunsesem sub Tîmpa, prin urmare ştiam cu ce se mănîncă. Era vorba şi de munte, de turism… De Bucureşti, ca şi de restul oraşelor de pe lumea asta, aglomerări urbane mai mari decît oraşul meu, doar auzisem. Alţi puşti, veniţi în tîrgul nostru la bunici, ne povesteau despre Drumul Taberei şi despre te miri ce alte cartiere, căutînd să ne atragă pe tărîmurile fabuloase imaginate de ei apelînd la improvizaţii jenante. Uneori reuşeau. Alteori, şi situaţiile-astea nu erau puţine, fabulosul lor meşteşugit cu migală se stingea încet-încet. Din cenuşa neputinţei de a face din Bucureşti un tărîm adevărat, se ivea întotdeauna fotbalul. Un teritoriu universal, limitat de un regulament la 110 x 60 m cu oareşce variaţiuni, ne dădea posibilitatea de a ne juca şansa în faţa bucureştenilor. Terenul de miuţă nu mai era nici centru, nici margine – a se-nţelege provincie, anexă etc. Un no man’s land. Aşa am resimţit, aş zice chiar fizic, diferenţa dintre provincie şi capitală. Fapt este că rivalitatea dintr-un teren de fotbal trebuie să fi fost echivalentă şi în cazul ploieştenilor sau buzoienilor care, asemenea celor din capitală, veneau la bunicii lor din Mizil. Şi chiar a fost. Între Steaua Mizil, Petrolul Ploieşti şi Gloria Buzău era o rivalitate de Divizia B, un război mic pentru combatanţi pe măsură. Admiraţia era dată deoparte, locul fiindu-i luat de aspiraţie. Cuvinte mari, e drept, dar cred că aşa au stat lucrurile. Speranţa că trebuie să se nască un gigant printre pitici era una din mizele noastre, ale provincialilor.

A.S.A. MIZIL – 1985

Rîndul de sus: Costică MOLDOVEANU – antrenor, GIURCĂ, COJOCARU,
GRIGORE, SIMACIU, DRĂGAN, COSTIN, BOJOAGĂ.
Rîndul din mijloc: LAZĂR, GALEŞ, STĂNESCU, COSAREK, ALDEA.
Rîndul de jos: TRACHE, GOIA, AFILIU, STANCIU, ACHIM.

STEAUA MIZIL – 1986-87
Divizia B Seria I
Rîndul de sus: Costel LAZĂR, Nicolae RUSE, Viorel GOIA, Ion COJOCARU,
Aret ENE, Ion GRIGORE, Gheorghe SIMACIU.
Rîndul de mijloc: Constantin Moldoveanu (antrenor), Dănuţ MATEI, Gheorghe GREACA,
HARALAMBIE, Gheorghe MÎRZEA, Vasile COSAREK, Constantin GALEŞ.
Rîndul de jos: Sorin MIHALACHE, Nicolae VRACIU, Ion TRACHE, Dumitru DRÎNDEA,
Marian STANCIU, Viorel DRĂGAN, Alexandru DRĂGAN.

Petrolul şi Gloria au mai zvîcnit prin Divizia A. Trecutul le permitea şi, vorbă de crainic sportiv, le recomanda ca pe nişte combatanţi capabili să facă faţă unui alt război. Ceea ce însemna, ca şi acum, susţinere finaciară. Rafinării şi te miri ce alte întreprinderi, de autocamioane sau tractoare, existau în toată ţara. La saltul în Divizia B eram beneficiarii unui implant masiv de la Petrolul Ploieşti. O parte din jucătorii găzari fuseseră acuzaţi de aranjamente şi asupra lor se abătuse dizgraţia şefilor. Urmarea a fost un exil, benefic pentru mizilenii avizi de fotbal. Dar înainte de a deveni Steaua Mizil – pînă atunci fuseserăm Rapid, ASA sau AS – a trebuit să facem faţă unui examen: un meci împotriva cîştigătoarei Cupei Campionilor Europeni. Tîrgul a vuit bine, ca-ntr-un roman sud-american: vine Steaua. Şi a venit cu un efectiv destul de apropiat de cel din finala de la Sevilla. Eram împărţit. Ţineam şi cu Steaua, dar şi cu echipa oraşului. În final, campionii Europei au fost învinşi cu 2 la 1, iar noi, provincialii, am căpătat dreptul de a ne numi Steaua. Steaua Mizil. Povestea asta mi se pare de o mie de ori mai frumoasă – ştiu, sînt subiectiv – decît acele cronici fanteziste ale unei visate finale de Campionat Mondial între România şi Brazilia într-un viitor continuu, niciodată apropiat de prezent, de realitate. Meciul fondator a iniţiat o nouă epocă. Glumesc, cumva, cochetînd cu clişeul, dar ăsta e adevărul. Din acel an Steaua Bucureşti a trimis timp de aproape zece sezoane jucători de la centrul lor de juniori. De data asta importul avea ştaif. Eram luaţi în seamă, nu mai respiram subsolul seriei I a Diviziei B. An de an terminam sus, între primele patru. Probabil că de la Salonta, Negreşti-Oaş sau Dorohoi se bănuia că Mizilul e ceva. Adică în nici un caz vreun mizilic. Fostul primar de la sfîrşitul secolului XIX, Leonida Condeescu, încondeiat de Caragiale, trebuie să se simtă… Cum? Răzbunat? Pe ce? El voise lucruri mai măreţe, demne de-o reală admiraţie: mutarea Facultăţii de Medicină de la Iaşi la Mizil, statutul de port la Marea Neagră şi alte asemenea. Pe cînd, să te baţi la promovarea în A cu CSM Suceava, Oţelul Galaţi, Progresul Brăila sau FC Constanţa însemna nimic altceva decît o rătăcire a năzuinţelor mizilenilor într-un secol XX atît de încurcat. E drept, nici sărmanul primar n-a reuşit mai mult decît să oprească în micuţa noastră gară acceleratul Bucureşti – Breslau. Apoi a venit tranziţia, iar prin 1994 Steaua şi-a retras tutela. Aşa că Steaua-cea-mică s-a transformat statutul de sedusă în cel de abandonată. Acum se zbate prin campionatul judeţean, dacă nu s-o fi desfiinţat.
Viitorul. Ce înseamnă viitorul pentru o echipă de provincie, cu alte cuvinte? Viitorul începe azi, cu prezentul, pentru că răspunsul e: Se poate, dom’le! Chiar sezonul ăsta luăm seama la Dacia Mioveni, la Unirea Urziceni. Au mai traversat Divizia A şi Foresta Fălticeni, Oneştiul, Mediaşul… Va veni poate şi rîndul lui Building Vînju Mare, Prefab Modelu, Auxerre Lugoj sau Liberty Salonta. Să avem încredere: Se poate! Pentru că, lucru greu de imaginat nu cu mult timp în urmă, au apărut derbiurile provinciei. Provincia care clatină centrul de putere. CFR Cluj, Poli Timişoara, Universitatea Craiova. Le ţin isonul Oţelul Galaţi, Vasluiul, Urziceniul. Capitala este ameninţată serios. Serios! Şi asta îmi aminteşte – deh, lecturile copilăriei din Ioan Chirilă şi confraţii – de Ripensia şi Chinezul, CAO, UTA. Se întîmpla înainte de război. Înainte de războaie. Erau alte provincii. Aceleaşi, dar altele. Pentru că oamenii erau alţii. Chiar dacă centrul va rămîne întotdeauna centru. În Italia, AS Roma şi SS Lazio cîştigă rar campionatul. De ceva vreme potul este luat de perfidul nord cu precizie şi siguranţă nemţească. Exemplele AC Milan, Internazionale Milano sau Juventus Torino sînt istoria recentă a Italiei în materie de fotbal. Situaţii asemănătoare în Bundesliga, Primera Division, Premier League, ca şi în Ligue 1, dealtfel. S-ar putea să greşesc, dar asemenea mişcări tectonice mi se par semnele unei anume sănătăţi. Ceva dincolo de fotbal. Ceva dincoace de noi. Poate ceva în fiecare individ luat în parte.
Nu e deloc rău că supremaţia Bucureştiului este ameninţată de noile derbiuri ale provinciei. Pînă mai ieri zîmbeam superior cînd auzeam de Liberty Salonta, pînă cînd am aflat de centrul de juniori de-acolo supervizat de echipe grele din fotbalul mare european. Poate că asocieri bizare precum Willy Bacău, Poenix Ulmu, Dodu Bucureşti, Avîntul Mîneciu, Soda Ocna Mureş, Sparta Mediaş sau Lotus Sînmartin ascund ele ceva. Dincolo de prospeţime, prosperitate. Dincolo de prosperitate, potenţă financiară. Şi dincolo de asta, o anume dorinţă şi voinţă de a nu mai privi doar cu admiraţie spre un centru copleşitor, magnetizant, purificator. Lucrurile încep să se schimbe, dar ăsta nu-i sfîrşitul lumii. E doar începutul, ca de fiecare dată, în fiecare zi.
Poate mi se va reproşa perspectiva din care-am ales să pun pe hîrtie cîteva note de provincie. Recte şi în speţă: Ai obsesii grele, neică! Ei, da. La cîtă atenţie i se dă fotbalului, provincie în toate cele umanist-realiste, mi s-a părut cu-atît mai potrivit să-arunc o privire de la genunchiul broaştei. Eu cred că merită.


PS Pentru că numărul dedicate provinciei va apărea pe 23 august, voi mai adăuga o simplă coincidenţă. Timp de 23 de ani, între sezoanele 1965 – 1966 şi 1989 – 1990, Cupa României, competiţie la care au acces echipele de toate eşaloanele sportive, s-a jucat pe stadionul 23 August şi a avut 4 cîştigătoare din provincie (U Craiova, Poli Timişoara, Jiul Petroşani şi Chimia Rîmnicu Vîlcea) şi alte 6 finaliste (UTA, Foresta Fălticeni, VConstructorul Galaţi, CSU Galaţi, Olimpia Satu Mare şi FC Baia Mare). O singură dată, în sezonul 1988-1989, finala s-a disputat în provincie. La Braşov, oraşul favorit al copilăriei mele. A cîştigat Steaua cu 2 la 1 împotriva lui Dinamo."