acum o săptămînă

Adică pe 19 decembrie 2006. Zi festivă. Academia Română înmînează premii. Fusesem rugat de părinţii lui Sorin Stoica să-i însoţesc. Se simţeau stingheri, singuri, într-un aşa cadru. Cum să nu. Ba chiar i-am spus şi lui Călin. M-am întîlnit cu el peste drum de statuia lui Nichita - ce loc de întîlnire! - de unde trebuia să dăm o fugă întîi pe la redacţia Secolului XXI, să ne luăm banii şi cîte-un exemplar pentru nişte amintiri despre Sibiu publicate într-un număr al revistei. La redacţie ne-a deschis o doamnă - nici secretară, nici femeie de serviciu, mai degrabă un soi de curier - care şi-a făcut treaba şi care ne-a dat două exemplare dintr-un alt număr (Chişinău), rugîndu-ne să nu-i spunem doamnei, adică directoarei revistei. Probabil e o evidenţă strictă. Dar dacă ne-a dat două exemplare pe neve înseamnă că evidenţa e un fel de n-ar mai fi. Prin urmare, am tras concluzia, e vorba de zgîrcenia doamnei directoare. Doamna, adică. Aşa cum se spunea în casele boiereşti. Scumpul secol XXI.

De-acolo, direct la Academie. În Victoriei - Calea. După vreo 5 minute de pîndit frigul, au apărut şi părinţii lui Sorin. Ne-am luminat un pic, am schimbat cîteva cuvinte, apoi am decis să ne transferăm la căldurică. Pe hol. Pe hol care nu depăşea cu mult atmosfera unui hol de spital, portarii consumaţi de importanţă, ne-au direcţionat-dirijat spre o sală de consiliu, pînă la ora 11.00, cînd va începe toată tărăşenia. Pe invitaţia părinţilor lui Sorin era trecută ora 10.00. Ba nu, a fost o invitaţie verbală, la telefon, făcută de Daniel Cristea Enache, dar tot de ora 10.00 era vorba. Aşa. Înăuntrul distinsei săli de consiliu, o faună de primărie sau prefectură. Căciuli de astrahan, de vulpe argintie, kilograme de rujuri, chintale de parfumuri sărbătoreşti, o aşteptare grea, apăsătoare. Apropae că ne-am vîrît pe vîrfurile picioarelor undeva în colţul încăperii. Şi am şoptit mai ca nişte. Nu găsesc un termen de comparaţie, cert e că deşi însoţirea noastră trebuia să fie una dezinhibantă, parcă eram nişte vrăbii venite după niscai firimituri. Eu şi Călin, adică. Aşa a trecut aproape o oră. Pe la 11 fără 10 a-nceput foiala. Uşa deschisă lăsa loc nu numai curentului, ci şi zumzetului care creştea simţitor. Să ne ridicăm. Şi ne-am ridicat. Nu eram primii, dar era cît pe ce să fim ultimii. Călin avea o repetiţie la Nottara şi s-a cărat pe la 11 şi 10. Pe hol categorii precum Matematică, Istorie, Etnologie, chestii grele. Cîte-o voce afectată mai întreba: "Cine-i la Chimie?" Parcă eram la Examenul de bacalaureat. Ne-am hotărît să mergem în casa scărilor, să întrebăm, să cerem detalii. Un mănunchi de bodiguarzi ocupau prima treaptă. Unui îi ieşea un dragon tatuat pe sub gulerul roz scrobit al cămăşii. "Fiţi amabil, la literatură s-au dat?" Era evident că la premii ne refeream. "Aaaa, s-au dat primele, acum urmează matematica!" Am urcat în grabă şi am ajuns la o uşă deschisă care dădea în aulă. Balamuc. Pe scena prezidiului un soi de juriu premia istoria. Premiul Vasile Pîrvan se dădea cînd tocmai am pătruns noi, în conul dosurilor cîtorva premiaţi sau rude, sau poate simpli curioşi. La o adică acolo putea pătrunde oricine, chiar şi un terorist.

Am întrebat o doamnă care-i treaba, dacă s-a dat la Literatură, şi mi-a confirmat informaţia bodigurdului. "Mergeţi pe partea cealaltă," şi mi-a arătat o intrare similară celei pe care intraserăm noi, în celălalt capăt al mesei cu premii, "rugaţi o domnişoară să vă dea detalii!" Fantastic, peste tot trebuie să existe o domnişoară pentru detalii, pentru informaţii, în relaţie directă cu publicul. Am coborît şi-am urcat pe partea cealaltă unde-am nimerit o domnişoară care debarca un premiu neridicat pe o măsuţă anexă. Încerc să comunic: "Ştiţi, în legătură cu un premiu, nu a fost ridicat, am întîrziat...", iar domnişoara are un răspuns potrivit: "Să ştiţi că nu putem să-l mai anunţăm o dată, ar trebui să întrerupem...". Îi zic: "Doamne fereşte! Voiam doar să ştiu de unde-l putem ridica." Bine-nţeles, domnişoara avea răspuns şi pentru întrebarea asta: "Mergeţi jos şi căutaţi-l pe domnul Iliescu!" Coborîm din nou. Pe scări aceeaşi vînzleală. De pe ultima treaptă, direct la masa unui portar al Academiei, un nene aproape de pensie, lipsit de motivaţie, dar cu un răspuns potrivit şi el. Întinde mîna şi zice: "Uitaţi-l acolo pe domnul Iliescu, lîngă casierie!" Aici e ca la uzină. Întrebi: "Domnul Iliescu de la Literatură (sau Filologie)?" şi oamenii ştiu, au repere adînc fixate. Literatura este înlocuită rapid cu Sculăria, categoriile se preschimbă revelator şi informaţia este livrată. "Mulţumesc!" Ne-ndreptăm spre domnul Iliescu. Domnul Nic Iliescu. Mă prezint. Sînt aşa şi-aşa, am venit cu părinţii lui Sorin. "Aaaa, premiul e la mine!", îl înmînează părinţilor lui Sorin, vîrît solemn într-un cilindru tapetat cu catifea gri şobolan, şi schimbă cîteva condescendenţe obligatorii în astfel de situaţii. "Atîta am putut să facem. Şi mergeţi la casierie, este şi-un premiu." La casierie, coadă fluviu. Premianţii îşi ţin tulumbele gri şobolan ca pe nişte paşapoarte. Uşa-grilaj dată de perete. Înăuntru se semnează şaturi de plată şi se înmînează plicuri. Ne aşezăm pe cotierele unui fotoliu şi desfacem cilindrul anost. Diploma are un tipar de concurs judeţean la fotbal juniori. Premiul Ion Creangă se acordă domnului Ştefan Stoica pentru lucrarea O limbă comună. Asta era. Ştefan, nu Sorin. Bravo, Sorine, ai simţul umorului. Te-ai fi amuzat, ai fi băgat o pastilă, acid de Băneşti, sănătos, pentru o aşa gafă. Noi sîntem muţi, nu reacţionăm. Tatăl lui Sorin se aşează la coadă. Îi spun mamei lui Sorin că ar fi culmea să iasă încurcături la preluarea banilor de la greşeala de pe diplomă. Alături un nene se aşează la coadă, ca mulţi alţii, şi le spune celor care se vin în urma lui că el este şef de secţie la categoria unde activează şi că ţine rînd şi pentru colegii lui, în număr de nouă. Fiul unui alt premiat, pe nume Boar, fotografiază coada la bani, apoi cilindrul gri al tatălui său. Tot alături, un vîrstnic citeşte un articol despre descoperirea lui Liviu P. Dinu: Românii învaţă uşor limbi străine - o explicaţie ştiinţifică.

Ne cărăm. Rămîne să ne vedem pe 6 ianuarie, la parastasul lui Sorin. La muzeu caut pe google numele Liviu P. Dinu. Despre distanţa Rank în lingvistica computaţională este vorba. Una dintre aplicaţii este pe demonstrarea paternităţii unor texte. Şi aflu că în dimineaţa aia tocmai pentru aceste studii a fost premiat şi Liviu P. Dinu, lector la Facultatea de Matematică. Fantastic. Pentru stabilirea paternităţii unor texte literare, printre alte aplicaţii ale distanţei Rank, acordă premii Academia Română, în schimb, pe diploma emisă de onorabila instituţie paternitatea unei cărţi este schimbată, funcţionăreşte, şi pronunţată în sesiune de decernare solemnă a premiilor pe 2005. asta înţeleg, pentru că Limba comună a lui Sorin a apărut în 2005.

Distanţa Rank între Ştefan şi Sorin o fi existînd ea cumva, iar dacă nu, va putea fi inventată de dragul întîmplării. Pînă una alta, La mulţi ani, Ştefan Stoica! Azi, 27 decembrie, e ziua ta.

Două zile trudnice. Prima e o zi închinată shoping-ului. Înainte de turul făcut în Complexul Feeria - Băneasa, a trebuit să transport oareşce lucruri la muzeu. Îmi propusesem pentru ziua aia să fac cîte ceva. Dimineaţa cumpărasem şildurile pentru uşa de la baie care era suferindă de vreo lună de zile. Şi le-am luat. Acasă am fost triumfător, ca şi cum aş fi marcat un gol împotriva Arsenalului chiar pe Emirates Arena. Nici nu mai ştiu cum îi spunea fostului stadion. Vremuri... Cînd încă eram în Bricostore, Lila îmi dă telefon şi-mi spune: "Hai repede că uşa de la baie s-a blocat!" Am mai aflat că, Slavă Domnului!, nu era nimeni înauntru. Era îngrozitor să să fi rămas acolo Iana. Pentru 1 an şi nouă luni ar fi fost prima ei traumă. Nu mă bazez pe Freud, deci îmi menţin afirmaţia şi continui. Am venit val-vîrtej. Ivărele, şildurile şi axul care făcea legătura dintre ele, dintre interiorul şi exteriorul băii, erau în rucsacul meu. Îngrijorat şi total responsabilizat - unii spun "capacitat" - am ajuns. Am montat. Victorios, mi-am savurat menirea de erou al unei din ultimele zile ale anului bînd o cafea amară, după obicei. Apoi, din în bocanci. Taxi Getax, încărcat portbagajul înalt, cu vedere la vehiculele aflate în spate sau în depăşire. Un calorifer electric, un coş de nuiele, un pat de nou-născut (dezmembrat patul), o măsuţă de sufragerie veche de vreo patruzeci de ani, un scaun artizanal, vreo două-trei placaje. Sigur mi-a scăpat ceva. Lila s-a plasat în faţă, lîngă şofer. Eu în portbagaj, pe scaunul sus-amintit. Cu coatele sprijinte de masa mai bătrînă decît mine. O poziţie bună pentru citit, dacă fac abstracţie de zdruncinături. Am făcut această abstracţie curentă şi-am scos din rucsac "Un strop de pornografie maghiară". Cu o zi înainte îmi propusesem să înaintez în lectură. Cartea lui Esterhazy nu-i foarte groasă. Postmodern cum e, a făcut un exerciţiu de literatură usoară- erotică-politică, o joacă de slalom printre clişee literare. N-am citit decît vreo cinci pagini, între zona Budapesta (nici o legătură cu Esterhazy, dar coincidenţa este notabilă totuşi) şi Piaţa Victoriei. La muzeu am dat de Pip. Ţinînd într-o mînă o pereche de căşti, Philips parcă, în ambalaj. Ne-a ajutat, fireşte, la cărat, apoi am descins în Club. Băut cîte-o cafea cu rom. Apoi încă un rînd. Discutat despre muzică. Muzică. Ocazie pentru montarea noilor căşti. Pe Genesis, apoi Janis Joplin. Fumat Marlboro, apoi plecat în mare grabă la Ikea. Listă lungă aici. Un picior de bibliotecă - adică o lăţime de vreo 30 cm cu 6 rafturi, ceea ce ne-a scos dintr-o sumă apreciabilă de bătăi de cap. Biroul computerului a fost eliberat. Apoi un pantofar îndelung urmărit de parcă ar fi fost un hoţ abil nu numai în furat, ci şi în pierdut urma. Printr-o minune făcută posibilă de nu ştiu cine, am pus mîna pe ultimul pantofar aflat la raft. Şi o canapea. Noroc că există un serviciu "Transport". Am plecat de-acolo eliberaţi. Avînd în mîini totuşi diverse mărunţişuri cu care înaintam destul de încetinit. Cînd ne-am aşezat la masă, la Ikea, mă gîndeam că literatura, scrisul în general, e o formă de religiozitate. Foarte serioasă, în fond, dacă mobilizează atîta lume - scriitori şi cititori - în arhivarea trecutului în diversele forme.Nu m-a interesat niciodată SF-ul. O formă care literaturizează pe tema viitorului, a posibilului. O formă cu forme neclare, insuficiente. Literatura înglobează trecut. De ce atîta nevoie de a nu lăsa totul pierdut, uitat, nu ştiu. Nu-mi pot explica pornirea asta decît ca pe o formă de religiozitate. Ceva care te duce spre o posibilă salvare, mîntuire, descărcare. Mă gîndeam la astea şi mîncam chifteluţe suedeze, ca foarte mulţi dintre cei aflaţi la bufetul Ikea. Mare lucru nu poţi mînca acolo. Mai au piept de pui şi file de peşte. Două feluri de ciorbă, cîteva feluri de prăjituri şi lichide. Lama urmei, acolo am venit la cumpărături, nu să mă-ndop. Ce Dumnezeu!

Şi-acum, citatul zilnic:

"Descoperirea adevărului este întotdeauna o aventură mai palpitantă decît cea a lui Casanova şi mai înălţătoare decît a lui Parsifal sau a lui Timur şi-a băieţilor săi. Aici ar trebui să se muncească în sensul apropierii de oameni, mai mult, al coexistenţei aici: în Ungaria; astfel le-am putea oferi şi celorlalţi toată bogăţia şi frumuseţea pe care le avem la purtător ca pe-o boală incurabilă sau ca pe-o piatră de moară atîrnată de gît. De-aia am eu o părere atît de proastă despre grupurile care întorc spatele celorlalţi, grupuri în interiorul cărora se repetă, cu o regularitate de toată lumea acceptată aceleaşi texte încărcate cu o oarecare suficienţă burgheză sau proletară, înecate în sosul acrişor al nemulţumirilor comune.

- Hai odată, că-mi îngheaţă fundul.

Trupul i se lipi în chip plăcut de-al meu şi, în ea, am dat rapis uitării toate temerile mele anterioare. La despărţire, fata şi-a trecut degetul mic peste buzele-i catifelate şi, făcînd aluzie la părinţii fericiţi ce urmau să-i iasă în întîmpinare, îmi spuse:

- Lucrurile despre care nu putem vorbi trebuie să le trecem sub tăcere. Dacă virtutea a dormit, se va trezi mai întremată ca înainte.

Eram gol, gol, gol, şi mintea îmi era goală, şi vintrea. Nu-i deloc bine să fii aşa de închipuit şi cu nasul pe sus, să vrei să-nşfaci totul dintr-o dată, ci, metaforic vorbind, să-ncerci să tragi de colţul feţei de masă, şi-atunci noi vom fi primii care ne vom minuna cînd o să răsturnăm totul şi-o să ne apară dinaintea ochilor o bucăţică de pîine cu unt uitată colea, îmbibîndu-se încet-încet de ceaiul călduţ de pe fundul ceştii..."

Acum ascult Jehtro Tull. Am un CD cu muuuult Jethro Tull. Noapte bună din prima noapte-zi de Crăciun.

Vacanţă - concediu: o combinată alpină. De mîine îmi voi face pensie privată. Voi strînge toate jucăriile din cameră penru a le vedea peste nici o oră din nou pe mochetă. Voi căuta o altă clanţă pentru baie şi un cot-burduf de scurgere pentru vasul wc-ului. Bradul. Cadourile. Plus nişte mici colete de trimis în Austria, UK, Polonia, Germania şi Republica Moldova. Ordine drastică la biroul la care lucrez acasă, pe care de altfel îl voi muta în alt colţ al camerei. Şi reluat scrisul la roman. Nişte poze cu Eminescu în Bucureşti, pe zidurile, volumele şi alte suprafeţe ale oraşului. Musai pînă pe 31 decembrie. De terminat "pornografia maghiară" a lui Esterhazy. Măcar atît dacă în ardoarea Adei m-am lipit ca o miere nesuferită. Peste cîteva minute îi voi pune un pumn în gură lui Norah Jones, după cîteva ore de rulare în eterul camerei noastre bîzîite extrem de Iana. De la Nora Jones la Nora Iuga, cu un decupaj la 01.46, în deja sîmbăta lui 22 decembrie:
"... mes yeux sont les yeux d'une femme mon corps d'un homme perla mozambicului cine era perla mozambicului a da eusebioîn toată taverna urină de cal după opt luni de scris pe pereţi te vei duce te vei întoarce nu vei muri melancolia asta imprecisă ca o convalescenţă e graniţa de apus a iubirii dîra galbenă se insinuează printre norii roşii cînd deschid ochii vaca borţoasă cu blana ei de hîrtie tipărită literatura vacă sub care poeţii îngenunchează şi-i mulg ugerul de carton..." - din Lebăda cu două intrări.
Atît pentru un început de noapte. De mîine vom fi liberi.